Hiperspațiu

[acdc]

 Hiperspațiu, un termen lexical vibrant, ciudat, ridicol după unii, imatur după alții, nesemnificativ pentru "realiștii" de azi, inexistent în panoplia universală afișată, dar apropiat entuziaștilor sf, privitori precoce, apriorici ai realității relevate "mîine",cu întîrziere de generații. Privesc, dus, unduirile nesfîrșite, venite de nicăieri și de pretutindeni, amestecate infinit pe fața tulbure a Gropii Fără Fund. O adiere, o boare, e de ajuns să încrețească dezordonat, indecis, cu intensitate molcomă, oglinda apei, o matcă ce naște curioase, indescriptibile, hipnotice mișcări ondulatorii, ce-și trag vigoarea din nevăzute zbateri. Memoria picăturilor de apă, entități minore dar deoseamă cu Întregul Univers, permite dansuri unduitoare într-o coregrafie neînțeleasă. Ele păstrează la secret partituri mai presus de știința noastră. Forțe diverse concură la alcătuirea acestui mozaic viu.  Îmi vin în minte gînduri lipite de văzduh, de nemărginire, de neant, de etern, seci, sărace, cu încetinitorul, dar atrăgătoare, motivante. Realizez că a fost o vreme cînd puteam după voință, să simt cum, în noapte se apropia imbatabil Lumina, într-un front crescător, generalizat, nemaivăzut, greu de închipuit, lumină binefăcătoare, lumină pură, lumină din Lumină. Tinerețea e plină de speranțe, de credințe, de tărie. Vlaga, însă, e trecătoare, energia, orice-ai face, se disipă, scade. Puțin cîte puțin, o simt cum se duce. Îmi aduc aminte, însă cum Lumina creștea din ce în ce, din nimic, inundînd orizontul. Venea implacabil din adîncurile Întunericului. Întunericul era așadar mai mare, în el încăpea iacătă și Lumina. Spațiul întunecat e atotcuprinzător. Interesant, iată, într-adevăr, Lumina, esența Totului, este firește mai puțină. Ea se naște pe ea însăși, în colțuri rare ale Spațiului. Lumina, condensată în materie după un scenariu unic și o regie "măiastră", numai de ea știută, în lipsa imenselor, ciudatelor constrîngeri gravitaționale, sau de nqtură necunoscută încă, se eliberează pe sine însăși, într-un ego preschimbat, după eforturi catastrofice, mîngîind într-un final cu faldurile-i diafane asprimea atotputernicului Întuneric. Dragii mei, să revenim acum cu picioarele pe pămînt. Mă gîndeam așa; domnule, Universul conține energie și loc. Energia, disimulată în materie, cîmpuri, radiații, și altele plus spațiu, toate la un loc, probabil într-o întindere infinită, cu vectori liniari sau probabil curbi, ce ar putea caracteriza un "megaspațiu" sferic, care în accepțiuni macro, pot duce un eventual subiect dintr-un punct, oricare ar fi direcția stabilită adhoc, în același punct de plecare. Spațiul, ar putea pur și simplu să prezinte o curbură indefinibilă, insesizabilă, care într-un final îndelung așteptat, să te aducă de unde ai plecat. Este o ipoteză într-adevăr șocantă la prima vedere, dar o văd personal ca viabilă și deloc indecentă. Un Infinit pur și simplu ciclic, circular, mi se pare mai curînd posibil decît unul multidirecțional rectiliniu. Această ultimă Ipoteză frizează după modesta mea părere absurdul. A doua mare și totodată spectaculoasa ipoteză, ar fi ca Spațiul infinit, în viziunea din urmă, să cuprindă tot bagajul Universului. Ei, e o dilemă de toată frumusetea, "..oul sau găina..". Este o dilemă personală pe care o expun în interesul unei eventuale dar improbabile lămuriri. Adevărul, dragii mei, că în direcția asta ciudată, specială, nu știm mai nimic. De-a lungul timpului ne-am dat cu presupusul, prin reprezentanți de prestigiu ai timpului respectiv, ce au acaparat atenția publicului interesat, în mâsura recunoașteri de care s-au bucurat fiecare dintre subicții cu veleități. Și-au spus cuvîntul fizicieni practicieni, filozofi idealiști, realiști, moderniști, etc. Astfel, aflăm din surse demne, că însuși Democrit considera spațiul ca un receptacul vid și infinit al atomilor materiali. Din contra, vestitul Aristotel, considera că spațiul este suma locurilor pe care le ocupă corpurile , și că atît materia cît și spațiul ar fi finite. Alt colos gînditor, Euclid, dar și Newton, considerau că spațiul și timpul sînt absolute, obiective și universale, independente de materia aflată în mișcare. Mai tîrziu, Engels însuși considera că formele existenței sînt spațiul și timpul. Kant, la rîndl  lui considera că ambele categorii sînt forme apriorice ale sensibilității umane, iar Hegel considera spațiul și timpul ca fiind două categorii ale "ideii absolute". După ei, Gauss, Lobacevski dar și Einstein, au avut certitudini vizavi' de variația proprietăților spațiului-timpului, funcție de concentrarea eterogenă de mase ce generează cîmpuri gravitaționale ce pot distorsiona spațiul- timpul. Iacătă deci, cîteva considerații ale mai marilor gînditori ai omenirii, ce nu corespund de loc una cu alta. După cum vedeți, dragii mei, nici nu știm exact ce este spațiul, din ce e făcut, cum a luat ființă, în ce fel, etc. Uitați-vă în DEX, și veți găsi ambiguități definitorii foarte simpatice, plăsmuite cu grijă în tipare seci. Nu știm ce este Spațiul din punct de vedere fizic. Vedeți dragilor, nici nu avem inventați termeni cerți pentru acest fapt, pentru această realitate. Îl mai numim concept dpdv filozofic, îl mai numim realmente evaziv categorie filozofică imaterială dar obiectivă, îl mai numim element existențial, șamd, pseudodivagații cu rol de umplutură, mai bine zis referiri elucubrante, străvezii, abracadabrante. Ne învîrtim practic în jurul cozii de mii de ani. Practic, ce poate fi Spațiul? Pe românește, spațiu înseamnă loc esențial gol, adică fără lucruri, obiecte, materie. Este o fațetă a realității, un loc gol în general dar care poate conține însă și materie, radiații, cîmpuri diverse de particule specifice cunoscute sau necunoscute. Personal îl bănuiesc a fi un plin de elemente micro, nano, etc, la care "omul" nu a ajuns încă cu gîndirea sau observația, elemente cu proprietăți nebănuite încă, cu etimologie probabil secretizată pentru eternitate. În același timp, îl putem numi concept spiritual, ca și întunericul care este de fapt o lipsă de lumină, ca și frigul care este de fapt o lipsă de energie, dacă observați, aceste cuvinte nu conțin esență substantivală, nici tărie adjectivală, la fel ca și Spațiul de-altfel. Acestea sînt abstractizări primite de lexic, deslușite popular, la îndemîna tuturor. După ce în accepțiune proprie am definit într-un fel original zic, Universul dpdv morfologic vorbind, ca fiind realmente sferic, privit geometric, rămîne să acceptăm cu bună-credință și posibilitatea ca Spațiul, cuprinzător sau cuprins al Universului, să cunoască aptitudini constructive care să facă posibilă, în afara cunoașterii fizice actuale, o viteză de deplasare a materiei pe canale secrete încă, mai mare decît viteza luminii, în condiții noi, deosebite furnizate de cîmpuri fizice ce astăzi nu le putem decît intui. Așadar, toate corpurile cerești materializate grosier, frămîntate intens sau mai puțin de procese fizice mai intense sau mai puțin intense, radiante proporțional, într-o succesiune de evenimente pe care noi  o conștientizăm ca dînd curs timpului, ocupă deci și ele un spațiu, umplîndu-l cu prezența lor materială, sau cu subproduselor fizice inerente existenței lor, radiații, cîmpuri fizice diverse sau elemente constitutive ale "Hiperspațiului".