Nopți gri

[acdc]

E iarnă, întuneric de mult. Stau lungit sub pătură. Singurătatea mă ține treaz o vreme. În liniștea nopții, gîndurile zboară nebune. Călătoresc mental pe cărări nebătute, prin coclauri lăsate așa, pe bulevarde luminate în exces, prin lumi paralele. Am în fața ochilor minții, pe retina încăpătoare a gîndurilor, lumi reale aflate veșnic într-un antagonism fără leac, lumi bănuite, într-o viermuială nesfîrșită, neutrini zburători, para focului ținută cu forța în cuptoare plăsmuite de însăși forța văzduhului. Totul se mișcă, oscilează calculat, vibrează agresiv, plutește, suferă o devenire fără cap și fără coadă, fără direcție, fără țintă, într-un balans autoindus modulat veșnic din butoane ascunse, în tipare divine, după ritmuri neînțelese ce depășesc puterea noastră de pătrundere. Mă uit la ceas pe întuneric, beculețele, ledurile își fac treaba fără să ceară pauză. Arată cu roșu viu ora două și patruzeci și trei. Aprind "lamba", așa zicea bunica, și pun o idee la locul ei pe hîrtia virtuală. Sting, și mă bag iar în pat. Pătura e scurtă, sau am eu picioarele cam lungi. Într-u' început e bine, simt răcoarea plăcută a nopții. Între-un răstimp, însă, răceala brută își face simțită prezența. Mă ghemuiesc, doar doar s-o încălzi. Da, e mai bine. Peste noapte însă, mă ia valul, uit. Mă lungesc iar. Subconștientul lucrează, e la post, dictează revenirea la poziția ghemuit,...o ști el ceva...Iar e bine. Adorm ca toată lumea.