Fata Morgana

[acdc]

  Dragii mei, o furnică mică mică, slăbuță, cu cearcăne și bătături, fu adusă de un vînticel bun, tocma' sus, pe vîrf de munte. Și unde nu zici că furnica începu să se minuneze singură, ce sus a ajuns ea, numai prin forțele proprii. Cît drum bătuse să ajungă tocmai în vîrf de munte. Cîte obstacole trecuse singurică, să ajungă așa sus. Acum, mîndră, privea nemărginirea. Se întreba în sinea ei...Or mai fi și alte mușuroaie ca al meu în lumea asta ? Ăsta o fi singurul munte pe lume ? Dacă mă uit bine în zare, 'oi vedea cum e făcută lumea ? I-oi vedea începutul ? ... Așa-i că-s cam multe întrebări pentru sărăcuța furnică, nu ? Ea, sărmana, încrezătoare, își închipuie că de-acum totul îi stă-n putință... Ei, dragii mei, vedeți, cam așa și cu omul ăsta. A ajuns cu greu, să vadă cu ochii minții, destul de deslușit atomul. La numit așa pentru că nu prea-și închipuia cum la rîndul lui și acesta ar fi fost format din alte subdiviziuni. Numele dat, chiar asta înseamnă, nu poate fi dezmembrat. Și totuși, mai tîrziu, s-a putut. S-au întrezărit și electronii, și protonii, și neutronii, precum și aranjamentul lor spațial. Cu închipuirea, omul merge mai departe, și născocește quarkurile," colorate, aromate, pudrate", bosonii, etc. Acum, la CERN vrea să vadă mai departe. Pe urmă, o să vrea mai mult, și mai mult, și mai adînc. Pînă unde, dragii mei ? Heee...omul ăsta s-a născut curios. Îi șade bine așa, dar numai lungul nasului nu vrea să și-l vadă. O să mai aflăm multe, dar niciodată tot. Sîntem prea mici pentru un război așa mare, la care ne vrem parte. Sîntem îndrăgostiți lulea de Fata Morgana, numai că ea n-a existat niciodată... Știți, robinetul cu inepții e veșnic deschis. Se face o așa risipă... Cînd și cînd, însetați, unii dintre noi s-adapă. Fantasmagorii naive își fac loc. Vedenii, viziuni, amestecate , fac decorul. Aberații savante, printre adevăruri efemere ies din calcule, silit. Omul, avid de cunoaștere, încorsetat de regimul limitativ al logicii, îndrumat sărac de o dialectică inventată de nevoie în drumul spre absolut, sprijinit în toiagul tocit al metafizicii, în lipsa altor instrumente mai adecvate înaltelor idealuri, cu o hiperbolică forță compozițională, într-o nestinsă sete de anticipație, cu un curaj ce unii îl numesc tupeu, creează modele futuriste, conștient de cuprinzătorul adînc al realității, al cărui potențial ar trebui recunoscut, este eminamente infinit. Vedeți, cine știe de cîte cicluri au avut parte atomii din care sîntem făuriți. Cine știe de cîte ori aceștia au fost absorbiți în cataclisme stelare, ca de fiecare dată, modelați și remodelați, să răzbată în lungi incursiuni în lumi materiale, ca mai apoi să revină la matrice, iar, și iar, și iar. Între-un anumit fel, sîntem nemuritori, știați ? Lunga noastră efemeritate ne-a permis totuși să ne-nvăluim în conștiință, să închegăm astfel spirite veșnice, voite plăsmuiri transcedentale ce frizează eternitatea. Astfel, mirajul ce-l trăim zi de zi, în al cărui adînc și pe ale cărui înălțimi nu avem și nu vom avea permisiunea să privim niciodată, nu are un început, cum nu va avea nici sfîrșit. El este doar un gînd al Eternității, o toană pe care și-o poate permite, un perpetuum nedeslușibil.