Simple ...gînduri

[acdc]

 Dragii mei, am speranța că unora dintre voi, cu apetit mai pronunțat pentru abordări filozofice, le e destul de clar că acdc nu le poate satisface curiozitățile îndreptățite de-altfel, interesele diverse într'u știință, într'u știința științelor. Nu, acdc poate doar să brodeze impresii personale, credințe, convingeri, într-o formulă ușor de digerat, spre destinderea, relaxarea spiritelor inductive. "acdc", dragii mei, nu e un magistru care vă injectează cu informații fumate, care vrea să vă ghideze cu forța sugestiei într-o direcție sau alta, el vrea doar să capaciteze potențialul unora cu predispoziție la gîndire. Așadar dragilor, dacă sînteți pregătiți să parcurgeți explicații greoaie, aproape inextricabile, să răbdați puncte de vedere străine, eventual neconforme cu convingerile eului vostru, să pornim:
  Ce zici, az'noapte, pe la ore mici, n-aveam de lucru și mă gîndeam. Somnul nu venea, știa că n-are loc. Mă gîndeam așa, cam cum e treaba cu volumele și alți parametrii de stare în condițiile spațiului cosmic, avînd în vedere că acelea sînt generalizate în Univers și nu cele specifice de pe Tera. Așadar, cu o banală seringă, se făcea că încercam sâ trag cu ajutorul pistonașului, spațiu gol. Cu pistonașul tras, obturam orificiul de umplere, și apăsam acum pistonașul. Acesta ar trebui să se ducă la cap fără a opune vreo rezistență. Nu s-ar creea nici o presiune. Așa e ? Sau poate nici nu puteam să trag pistonașul pentru că în spațiu se manifestă o subpresiune uriașă, mai bine zis o lipsă de presiune, în lipsa unei atmosfere, în lipsa altor gaze pretabile la modificări de volum sub puterea unor forțe aplicate din exterior. Foarte interesant, așa o fi ? În acest ultim caz, corpul unui cosmonaut, neapărat de costumul special s-ar dezintegra, toate fluidele biologice ar părăsi încet, încet corpul, sau brusc,
am asista la o "implozie inversă" care ar pulveriza pur și simplu corpul.
 Dragii mei, de la banala seringă, gîndul mă duce sus pe orbită, în spațiu cosmic. Se făcea că virtual, umblam liber prin cilindrii unui motor cu ardere internă, ce ținea cu tot dinadinsul să pornească și să evolueze în spațiu cosmic. Luam astfel "temperatura" fenomenelor ce ar avea loc, dacă ar avea loc. La un semn, cheia se răsucește în contact. Curentul electric dă să miște pistoanele. Se aude bîzîit de bobină dinspre electromotor. Ce să vezi ? Nici o mișcare. Forța spațiului, tradusă în deficit, e mai mare decît forța celor 12 V și 75 de amperi. Admisia este deschisă, dar de data asta acționează invers, "sugînd" pistonul dinspre exterior. Urmare, aceasta ține pistoanele pe loc. Măresc în gînd puterea acumulatorului. Start, ...nimic. Măresc mai mult, mai mult. La un moment dat, arborele începe să se învîrtă, pistoanele își fac cursul, supapele la fel. Nimic, însă. Omit să notez amperajul ultim, mare greșeală. Aflam forța implozivă a văzduhului. Săraca ferătanie, încearcă să plece din loc, dar, fără oxigen, sigur nu va putea. Detenta, inițiatoare a fenomenului de traducere a mișcării rectilinii în mișcare circulară, necesară în final pentru a desfășura lungimea cercului roții, spuneam, se produce în prezența unei presiuni ridicate a gazelor de ardere ce conțin vapori combustibili, oxigen, etc. Asta la motorul Diesel, la benzină clasic, gazele se aprind de la scînteia bujiei, dar obligatoriu în prezența oxigenului. Vedeți, oxigenul ăsta, mare pișicher, fără el, nici o mișcare. Ai zice că e enzima catalizatoare a mișcării. În prezența lui au loc arderile, în prezența lui au loc descărcările de energie, în prezența lui are loc dezechilibrul termodinamic ce probabilistic a făcut într-un final , posibilă viața.
  Să revenim: La prima vedere, ar fi trebuit ca pistoanele să nu gliseze de fel, orice forță ai fi aplicat rotorului. Asta în cazul în care spațiul cosmic ar fi însemnat " nimic". Nimicul ,dragilor, n-ai cum să-l întinzi, și nici cum să-l presezi. Teoretic, nimicul ăsta există. El se găsește virtual între două suprafețe materiale bine delimitate, palpabile, lipite. Să zicem între o piatră și o peliculă de apă, ce acoperă fest suprafața pietrei. Practic, între două elemente chimice se găsește "nimicul". Zicem la repezeală că acesta este neimportant, neavînd nici o înrîurire asupra realității. Ei bine, nu, dragilor, "nimicul" ăsta e extrem de puternic. Cum adică? Păi să vă dau un exemplu banal. Parbrizele autovehiculelor, geamurile ferestrelor, în ziua de azi, la montare, sînt manipulate cu ajutorul unor mecanisme foarte simple dar foarte deștepte, eficiente. Este vorba de mecanismele ce au aplicație prin formarea vidului între suprafața sticlei și cealaltă suprafață care lucrează. Aceste suprafețe sînt suprapuse fest, după care suprafața lucrativă este acționată, și acționează la rîndul ei ca o ventuză, sugînd pur și simplu suprafața sticlei. Cum între cele două suprafețe nu există gaze care să permită modificări de volum, are loc o "lipitură" practic indestructibilă. Mai curînd ar ceda materialul echipamentului, presupus a fi mai puțin dur decît sticla. Cu asemenea echipamente se pot ține în loc literalmente, locomotive, avioane, sau ce vreți voi să vă imaginați. Adică, dragilor, "nimicul" în cauză, nu poate fi rupt. Ei bine, dragilor, păi dacă acest "nimic" ar fi prezent și în spațiu cosmic, ar trebui ca la simpla ieșire în spațiu a unui astronaut, cu tot costumul protector, a cărui maleabilitate ar labilita ireversibil rezistența la implozie, întregul sistem om-costum să fie pulverizat în mod spectaculos. Asta, după toate probabilitățile, nu s-a întîmplat. Ce va să zică, spațiul astral nu este caracterizat de acest "nimic". Spațiul este construit din "CEVA", într-un fel anume, ce permite acestuia o modificare de volum în condiții fizice speciale, sub acțiunea unor forțe date. Ei, dragilor, abia am venit la subiect. Acest fapt, permite Universului să se dilate, expansiunea acestuia fiind posibilă, ba pe undeva chiar logică. Expansiunea Universului implică două posibile scenarii, ori spațiul rămîne același, doar masele astrale deplasîndu-se în spațiu, influențate fiind de forțe necunoscute, ori spațiul este cel ce expandează modificîndu-și volumul în sensul creșterii acestuia, creștere ce implicit duce la o deplasare, practic la un transport de masă proprie corpurilor astrale, asteroizi, planete, sisteme stelare, galaxii, roiuri galactice, etc. Să ținem însă cont că această mișcare a maselor, mișcare aparent cel puțin, accelerată, trebuie să aibă loc sub influența unor forțe interne sau externe, dacă privim Universul ca un sistem închis. Ei, dragii mei, aici e-aici. Dacă forțele ar fi interne, precum forța gravitațională, Universul, ascultător, ar fi urmat o amplă mișcare de restrîngere, perspectiva ar fi fost de adunare a acestuia, la apropierea constituenților, care logic, ar fi fost tot accelerată, dat fiind creșterea progresivă a forței gravitaționale, pe măsura concentrării masei. Dacă însă, forța ar fi externă, ar însemna că undeva, mai departe decît putem noi detecta "astăzi", există "altceva", care exercită această forță necunoscută asupra maselor, astfel ca acestea să "fugă" care încotro. Ei, dragilor, iată ce înseamnă să n-ai de lucru într-o noapte cu lună plină, cu stele ce clipesc hipnotica, parcă, aruncînd spre noi, lungi, delicate, misterioase chemări. Dar dragilor, de unde, de la ce ar putea să provină această forță externă, capabilă să miște din loc întregul Univers, în sensul rarefierii acestuia, să-l întindă deci, să tragă de el ? După toate probabilitățile, Universul, speculativ, poate fi privit ca o realitate cvasisferică, fiind clar că nu-l putem privi ca pe un cub, să zicem. Ar rîde și curcile. Ei bine, forța externă în cauză, ce acoperă într-un fel întreaga sferă universală, logic, ar trebui să parvină de la o acumulare inimaginabilă de masă, care să înglobeze întregul Univers. Astfel, Universul s-ar manifesta ca o bulă uriașă, în care corpurile astrale, sub acțiunea unei forțe gravitaționale a unui corp mai amplu sau sistem integrator ce poate avea virtuțile unei găuri negre de altă factură, spuneam integratoare, știut fiind faptul că o gaură neagră clasică, acționează asupra înprejurului în sensul atracției de masă către un singur pol, și anume centrul de masă. În acest caz, dificil, putem raționa în sensul în care, deja fiind vorba de mai multe entități, respectiv Universul intuit, și "Calota "masivă, nedefinită, putem lua în considerare ușor, posibilitatea existenței altor "bule universale", practic, am antama pluralul cuvîntului Univers. Interesant, nu ? Ar mai fi dragii mei, și altă posibilitate prin care manifestarea expansionistă a Universului să aibă loc pur și simplu prin dilatarea de data aceasta a spațiului, în urma fenomenului de pierdere de energie a corpurilor formatoare. Asta înseamnă că potențialul ce zace în intrinsecitatea materiei, cumva, prin intermediul fenomenelor specifice corpurilor radiante, ajunge la suprafață sub formă de energie radiativă, Astfel, spațiul este presat din interiorul sistemului, făcut fiind să expandeze, să se dilate odatâ cu corpurile ce-i imprimă această manifestare. O abordare logică a fenomenului dilatației, ne arată destul de clar că un sistem, înalt presurizat necesită energie suplimentară înaltă pentru depășirea stării anterioare, considerată inițială. Atunci, logic, un sistem slab presurizat așa cum se afirmă spațiul universal, necesită un aport energetic relativ redus pentru a depăși condiția geometrică inițială, fiind într-un anumit cuantum, de-ajuns pentru ca echilibrul termodinamic să fie modificat, în direcția ființării unei dilatații accelerate. De ce accelerată? Păi dragilor, dacă Universul ar fi deschis, spațiu cosmic, cu o permisivitate intrinsecă specifică, ar anula influența surplusului energetic, astfel Universul rămînînd pururi într-un echilibru termodinamic. Lucrul acesta nu se întîmplă însă, expansiunea accelerată arătîndu-ne că sistemul este finit, surplusul energetic cumulîndu-se , ducînd la o progresie geometrică a dilatației, iată , accelerată. Problema de finețe așadar, dragii mei, după părerea mea, ar fi faptul că acest comportament sistemic este caracteristic, iată, unui sistem închis spuneam, ceea ce ne duce cu gîndul la scenariul "Bulei Universale". Așadar, orice raționament ai ataca, acest comportament de expansiune accelerată duce la una și aceiași concluzie:                                 [ Universul nu este infinit ].
  Vedeți dragii mei, unde poate duce o nevinovată insomnie. O grozăvie mai mare, nici că s-ar putea. "Axioma Maxima", dragilor, astăzi, a fost răsturnată...! Incredibil dar adevărat. Recunosc dragii mei că parcă nici mie nu-mi vine să cred, dar sînt conștient în același timp că închistarea în viziuni, fie ele general acceptate, duce la stagnare, o stare fundamentală străină, de neacceptat pentru Homo Sapiens.
  Dragii mei, mai în glumă, mai în serios, consider totuși că raționamentul expus mai sus, nu suferă de inadvertențe insurmontabile, așadar, rămîne în atenție, viitorul fiind pe cît de enigmatic, pe atît de inprevizibil. Știți, nu aduce anul, ce aduce ceasul.

[acdc]

   Eeei, ... dragii mei, în continuare voi încerca să repun în discuție acest subiect special prin excelență, respectiv " goana galaxiilor ", ce face referință la mecanismul cosmogonic al naşterii Universului, implicit sfîrşitul Universului, precum şi comportamentul acestuia în timpul de azi, respectiv comportamentul corpurilor cereşti vizavi de îndepărtarea acestora în ritm accelerat. Asupra acestui subiect, omenirea prin reprezentanții săi mai mult sau mai puțin dotați intelectual, dar cu virtuți sîcîitoare în domeniu, s-a aplecat de cînd lumea, şi am certitudinea că se va apleca cu îndîrjire în viitor, cît va fi lumea. De ce ? Pentru că dragii mei, " nevinovați " cum sîntem, la nivel macro, ca civilizație universală, îndrăznesc să afirm , incipientă, tînără, fragilă, cu potențial este adevărat absolut nelimitat, dar aflat acum şi pentru mult timp de acum înainte la un nivel foarte scăzut,  ce nu ne permite şi nici nu ne dă speranța prea curînd că vom putea aborda acest subiect cu şanse de reuşită maximă, spuneam, ei bine, acest subiect, mă rîcîie neîncetat, îmi stîrneşte în mod abrupt  curiozitatea, firească dealtfel, dar am convingerea că nu numai mie... Astfel, în timp, cu tente acute uneori, interesul mă ghidează iar şi iar şi iar spre lumi  " perpendiculare ", şi asta pentru că personal sînt sătul de ...lumi paralele ! Sînt atras inexorabil de mega adevăruri decente, ascunse deocamdată conştiinței noastre, a pămîntenilor. Grandoarea acestora, străbate însă pînă la noi, iar eu, un spirit mititel dar curios în comparație, probabil am " antena " mai bine calibrată, mai bine orientată. Cert este că, aşa cum spuneam mai pe la început, acest subiect, dar şi altele nu mai puțin interesante, îmi strică nopțile. Ei bine, dragii mei, personal nu sînt de fel supărăcios, aşa că nu mă stresez în mod gratuit, ba încerc să mă concentrez pe mecanismele posibile ce acționează magistral, la modul fizic în Univers,  pe scenariile cosmogonice ce le consider cele mai apropiate unei realități indiscutabil complexe, cu caracter absolut. Absolutul, dragii mei, este un concept ce nu se supune în nici un fel unuia sau mai bine zis oricărui sistem de referință imaginat de o conştiință, oricare ar fi. Ei bine, spiritul omenesc, parte a marelui spirit universal, înzestrat fiind cu o forță imensă, de un curaj " nebun ", nu se descurajează şi atacă această partitură, fie ea scrisă şi cu cerneală ... simpatică. Omenirea va vrea să ştie, neapărat, ce a fost la început, " oul sau găina " ? Omenirea va vrea să ştie, neapărat care va fi şi " sfîrşitul ". În acest sens, avem dragii mei deja teorii zburdalnice, ce punctează la modul realmente  fantezist de-adreptul, atît " Începutul ", prin cea mai răsunătoare născocire de care am auzit, respectiv " Teoria " " Bing " Bang " , cum ar zice unii "cercetători " cu abilități cognitive străvezii, precum şi construcții cu caracter escatologic, construcții cosmogonice dezechilibrate, ce fac însă deliciul multora ba aş zice că, prea multora. Aşadar dragilor, încercînd să pătrund cu ochii minții în adîncul nodului cosmogonic apărat atît de Imensitate, cît şi de Eternitate, mi s-a părut că intuiesc un scenariu care desfide deocheata observație, pe care vedeți bine nu o pun între ghilimele, comform căreia fizicienii, respectiv unii fizicieni, au flirtat cu convingerea ce relevă o deducție ştiințifică vizavi de vechiul efect Dopler, ce conduce zice-se automat la ideea existenței unui fost mega mecanism fizic primordial ce s-a manifestat mai mult decît exploziv comform acestei teorii. Acest efect fizic a fost certificat în mediul atmosferei terestre, atmosferă definită de stări fizico-chimice extrem de specifice, extrem de complexe, ce presupun prezența explicită a materiei cu un întreg evantai al comportamentelor acesteia, precum şi a influențelor de tip ondulatoriu induse de însăşi Tera, dar şi de imensul corp ceresc aflat în mijlocul sistemului nostru solar precum şi a celorlalte corpuri cereşti componente ale sistemului nostru solar. Ar trebui să fim conştienți de faptul că acest efect Dopler, ar putea să defecteze atare observații astronomice comform cărora Universul se află într-o continuă precum şi accelerată expansiune, în condițiile unor distanțe imense, într-un spațiu caracterizat de o cu totul altă factură fizico - chimică, comparativ cu atmosfera terestră. Aici, undele sonore, ce se propagă cu viteze relativ mici, se comportă absolut diferit față de mediul spațial. Putem de altfel să ținem cont şi de faptul că frecvența acestora este foarte redusă comparativ cu frecvența undelor electromagnetice, crescînd sau scăzînd funcție de poziția unui experimentator față de un observator, respectiv de viteza primului față de observator, în condițiile în care undele sonore se propagă în mod specific vizavi de componența materială specială a spațiului terestru, interferența acestora cu materia relevînd efecte pur specifice. Am în vedere de exemplu diferența modului precum şi a vitezei de propagare în mediul acvatic față de mediul aerian, etc. Totodată, este foarte posibil ca acest efect de sorginte fizică, să acționeze diferit în cazul undelor electromagnetice în condițiile unui spațiu " imaterial ", precum şi în cazul unor distanțe imense, la nivel universal, ştiut fiind faptul că legile Universului macro diferă de legile Universului micro, mai ales avînd în vedere postulatul comform căruia aceste unde electromagnetice, lumina, de exemplu, " se deplasează " cu o viteză imensă, constantă însă. Or, la o viteză constantă, personal nu văd posibilitatea modificării frecvenței, această deducție bazîndu-se pe o logică extrem de simplă dar solidă. Presupun că sînteți de acord dragii mei că o modificare de frecvență, " aiuritoare" , ar trebui să modifice o undă din spectrul electromagnetic, în alt tip de undă, de exemplu transformarea unei unde din domeniul vizual în unde X ori gama, etc, ceea ce personal nu agreez. Aceste unde dragii mei îşi păstrează caracteristicile, respectiv frecvența precum şi viteza, pierzînd numai din energie. Paleta bogată a undelor nu este datoare aşadar decît matricilor de natură energetică ce au sintetizat precum şi contribuit la iradierea acestor unde la pachet sau individual. Ei bine, observăm cu uşurință faptul că față de întinderea unui sistem fizic, putem foarte bine să acceptăm existența unor caracteristici, a unor efecte fizice diferite de la caz la caz. Decența, dragii mei, nu interzice acest gen de abordare, ba din contră, ne invită la a adera la acest tip de viziune. Vizavi de aceste considerente, pot însă întrevede că materia, în general, se pare că este procesată în cadru unor încătuşări energetice imense, a căror proveniență, secretizată deocamdată la modul universal, nu o pun în discuție acum, sisteme fizice quasinecunoscute, care prin legități specifice, greu de descifrat, securizate pentru moment,  evoluează la un moment dat la parametrii energetici de neînchipuit aproape, în urma cărora este sintetizată materia, care totodată este expulzată la modul catastrofic, beneficiind de un impuls care, dragii mei, ce să vezi, se conservă . Or, conservarea acestui impuls, dragii mei, nu implică în nici un fel o mişcare accelerată în lipsa unui adaus constant de tip energetic, sau unei atracții gravitaționale de tip gaură neagră să zicem, care poate avea un caracter accleratoriu, dat fiind creşterea progresivă a acestei forțe odată cu acumularea de masă. Astfel, personal, nu văd posibilitatea inițierii acestei pseudoaccelerații din senin. Mai degrabă aş întrevede existența unei decelerări, respectiv o anulare de tip energetic prin simpla probabilitate a  ciocnirii cu alte corpuri materiale care pot anula total sau parțial impulsul corpului aflat sub observație, efecte caracterizate de masa, viteza precum şi unghiul de incidență a celor două corpuri.
 Vizavi de ciocnirile corpurilor materiale mai mici sau mai mari din Univers, că veni vorba,  pot să constat că în fazele incipiente de formare a materiei, oricare ar fi locația acesteia la scară universală, în urma acestor ciocniri multiple cauzate de vitezele mult diferite ale acestor corpuri funcție de densitatea acestora ce ține sub control puterea impulsului fiecăruia,  are loc, trebuie să aibe loc o modificare în masă a direcțiilor specifice fiecărui corp material, precum şi inițierea, mecanicist vorbind a spinului fiecărui corp material. Interesant este că, în timp, odată cu acumularea progresivă de masă a acestor corpuri, datorate unor ciocniri " mai blînde ", forța gravitațională împreună cu forța centrifugă datorată mişcării de rotație în condițiile prezenței de masă, preiau controlul acestor corpuri materiale, care imprimă acestora un " destin " cosmologic propriu şi destul de stabil încît aceste corpuri să se orienteze, să se organizeze  în spațiu într-un anumit fel, funcție de energetica ce a putut duce la naşterea acestora. De ce ciocniri " mai blînde " ? Simplu ... Avînd în vedere existența unei infinități a direcțiilor sîntem conştienți că numai un unghi de 180 de grade poate duce la o ciocnire " perfectă " care poate induce în condițiile unei mase apropiate o ciocnire catrastofică, ce poate anula total sau aproape total impulsul celor două corpuri, impulsul acestora disipîndu-se în multitudinea de corpuri ce iau naştere în urma unei astfel de ciocniri demolatoare. Numai că, din infinitatea de direcții de care aminteam, acest caz este unic, ceea ce duce la inițierea puținelor cazuri de anihilare reciprocă a corpurilor. Astfel cu cît unghiul incident scade, cu atît mai multe sînt posibilitățile ca cele două corpuri să " fraternizeze" , unind cele două mase în una singură, cu pierderi mai mici sau mai mari de masă vizavi de unghiul incident, viteza dar şi de caracteristicile fizice ale substanței proprii fiecărui corp. Revenind la scepticismul meu vizavi de presupusa accelerare a sistemelor materiale în Univers, trebuie să reiterez că, în viziunea mea, cred în imposibilitatea inițierii acestei accelerații, doar dacă accepțiunea de tip postular a conservării impulsului nu mai este cumva valabilă, accepțiune ce ar maltrata pur şi simplu logica, lucru ce ar induce o degringoladă de nedescris în întregul sistem al perceperii realității intuit de conştiința umană. Dragii mei, faptul că nu avem nimic în comun cu definiția sau activitatea unui om de ştiință, nu ne înpiedică însă să avem propriile păreri mai adecvate sau mai puțin despre teme diverse inspirate de realitatea atotcuprinzătoare. În acest context, atenția mea, de a cărei distributivitate nu am a mă plînge, ține sub observație şi alte concluzii ştiințifice discutabile, privitoare la multitudinea fațetelor existențiale ale Universului, ce presupun aprecieri de natură atît cantitativă, dar şi calitativă, asupra cărora nu ne vom apleca deocamdată. Ne vom revedea aşadar, dragii mei, ... într-o zi.