Andante, Andantino...

[acdc]

Ehei..., dragii mei, 'zadar va trebui ca răbdători să răzbăteți adîncuri de stihii, măreața-ncercuire nicicînd aratăse-n deplin. Zadarnic al tău dor, 'zadar al tău avînt, e fum ce în lăsarea serii, iarna, ne mîngîie privirea unduind în palele de vînt. Te-ntoarce către tine, te-ntoarce în străfunduri te-ntoarce-n ochii goi, căci lipsa de lumină tre' să știi mai plină-i. Ascute-a ta simțire, 'rădăcinează vrerea, și-ntr-o zi, balsam străvechi de suflet vei găsi. Abisuri făr' de fund clocoate-ntre vedenii, adînci închipuiri se schimbă-n nemuriri, iar Timpul stă-n divan la foc cu pîlpîiri. Jăratec viu mocnește stins, fum negru dă să suie-n margini de liman, virtuțile ascunse se zbat în cumințenii ce-așteaptă lin, în veci supuse. Tălăngi de mult uitate ce cheamă la mișcare, ajung la noi mereu mai pe-nserat. A Proniei candoare, ce zornăie-n tipare splendoare de sclipiri ce unduind în zare, iluminînd de-a pururi, mici izvoare. Abrevieri de gînduri în rădăcini albastre, trepidează lin hotarul nemuririi căutînd. Fervoarea firului de iarbă n-ajunge-n temelii de vrei, misterul greu sădit d'intîi răzbate-n timpuri răzlețite-n gol etern. Miresme-amăgitoare deșertul zămislește-n fir de filigran, grandoarea-n slăvi zburătăcește, chemări duioase-n lacrimi reci veghind a' noastre vise, tării albastre de cleștar curat, zăbranic de strînsură ce-nfioară și cal și călăreț, răzbat în drum făr' de-ntorsură. Nebun e cel ce vrea legatul să-l dezlege, la porți cu lacăt gros bătu-va în zadar. Ne iartă, Doamne, sfiiciunea, ne iartă dară nevrednica suflare ce vrut-a-ntîi de toate-n cer să fie, nătîngă zămislire a Eului cel mare.