"Sus opinca" române

[acdc]

  Eeee, dragii mei, nu ne-am văzut demult.... Azi, după reflecții diverse, mai ieftine mai uşurele sau mai de adîncime, aşadar cu bătaie pluridirecțională, reflecții pe care le are tot omu', după obiecțiuni nenumărate neînpărtăşite însă, după experiențe rele în special, fără număr, vizavi de domenii diverse, vaste ale realității, cu precădere ale realității româneşti, fireşte, m-am aplecat asupra unui subiect ce oglindeşte ranchiuna afişată de marele public, purtată domeniului clasic în general, mai mult dar, muzicii clasice în special. Acest domeniu, de ordin artistic, mai elevat să zicem, mai rafinat, mai nuanțat, poartă nemeritat povara ignoranței populare, atît compozițiile vocale cît şi cele instrumentale suportînd cu greu aş zice, invalidarea nepotrivitã a maselor largi ale ascultătorilor, lăsînd la o parte categoria melomanilor, acelor ce au mai bine calibrat simțul estetic ce priveşte iatã, producţiile artistice cu caracter fonic, ca să zic aşa. Ei bine, plecînd de la premiza că gusturile în general nu se discută, putem totuşi să ne gîndim că, ...ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place. Eei dragilor, cam aşa şi este, tot ce e frumos, tot ce e bun, în accepțiuni largi, ar trebui să ne placă. Noi însă, conservatori înrăiți, vezi, nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu vrem să ne miroasă. Îndãrătnicia noastră în a aprecia precum şi a acţiona mai pozitiv, mai adecvat în ce priveşte aceste desfăşurări fonice, mai complexe, uneori mai insipide, alteori mai inodore, este adevărat, atît ale compozitorilor cît şi ale interpreților clasicişti, spuneam dragii mei, nu este de bun augur. Conştiința noastră, simțirea noastră în domeniul estetic, mai leneşă fiind în această direcție, mai limitată, ocoleşte în general cu nonşalanță prea grăbită producțiile artistice spuneam, mai sofisticate, mai elevate, mai dificile într-un cuvînt, fără a încerca să admită că multe dintre ele poartă în sinea lor o aromă deosebită, fermecătoare, o valoare esteticã certă, demnă de luat în seamă, acestea fiind de-adreptul foarte plăcute auzului dar şi spiritului, zic. Ascultătorii dragii mei, nu poartă totuşi, singuri, vina neînțelegerii cum spuneam, acest concept cu caracter mai elitist să zicem, neavînd legătură directă cu simțăminte precum şi comportamente de ordin direct instinctual, este aşadar mai greu abordabil, mai greu de digerat, necesitatea hrănirii spirituale cu acest gen de muzică fiind mai puțin apreciată, mai puțin dorită de marele public. Dragii mei, trebuie să admitem că educația poartă iată vina majoră, înțelegînd faptul că aceasta nu canalizează de timpuriu atenția maselor, atenția tineretului în special, către orizonturi artistice valoroase, către activarea potențelor spirituale, către cizelarea lor, în vederea atingerii unui nivel civilizațional mai ridicat. Educația muzicalã, bag seama, la noi, se rezumă la însuşirea primară a notelor muzicale, şi a cîtorva arpegii nevinovate, în exerciții de ordin tehnic, minimal, ce nu au nici o înrîurire asupra psihicului şcolarilor, asupra desăvîrşirii unei evoluții estetice, moralizatoare chiar în rîndurile tinerelor generații. Izbeliştea generalizată din învățămîntul românesc, este dusă dragilor la nivel de "artă ", aceasta sădind cu nesaț confuzii grave de înțelegere şi comportament în rîndul tinerilor, fapt ce poate fi resimțit cu uşurință azi, la noi dar nu numai la noi.
 Eeei da,... dar vina nu este numai a populației la modul direct, sau al slabei educații ce o primeşte, ci, ... (aici e aici), şi a compozitorilor clasici şi nu numai, de astă dată, care fie din interese mărunte, de ordin personal, de ordin economic pur, ori mîndrie ocupațională exacerbată, făcînd de multe ori abstracție de bunul simț, da,... o spun direct, ... abuzează de compoziții incomprehensibile, lărgind nepermis numărul acestora, umflînd nepermis zic repertoriul personal, dar coborînd vizibil stacheta valorii estetice, valorii artistice, într-o manieră soră cu inconştiența, încît iată, au ca rezultat îndepărtarea publicului larg, îndepărtarea ascultătorilor ce afişează un interes mai crescut, mai matur față de acest gen. Să fim drepți totuşi, în repertoriul  clasic sînt foarte multe opere, foarte multe arii din opere, concerte orchestrale sau instrumentale de o rară frumusețe, de o certă valoare artistică, dar, realist privind lucrurile, sînt şi foarte multe compoziții cu apariția inconfundabilă a unor reverii străine de valoare estetică, fără atractivitate, fără prea mult sens, ...să zicem. Ei bine, dragii mei, asupra acestui comportament  compozițional nu mai putem acționa în nici un fel, clasicii adevărați plecați fiind pe cîmpiile înverzite ale cerurilor, în eternitate. Nu ne rămîne decît să desluşim, să triem, să ascultăm compozițiile demne, ce ne pot umple atît inima cît şi sufletul de emoții pozitive, înfiorătoare, transcedentale am putea spune. Acestea, dragii mei, se găsesc într-un număr îndestulător care sã ne satisfacă dorința de a asculta, de a simți acest spirit fără seamăn, spiritul clasicist.