Mama lui Emil cel Mic

[S]

Pe o stâncă neagră, într-un vechi sătuc, chiar într-o căsuţă, lângă un pătuc, plânge şi suspină o bătrână mică, care are fiul cât un puştiulică. Căci la guvernare fiul ei iubit a plecat aseară şi n-a mai venit. Celularul sună noaptea jumătate. Nu-i semnal, şi totuşi:
– Oare cine-i, frate?
– Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit, n-a mai mers Taromu’ şi n-am mai venit. Sun din Capitală, voi fi premier. M-a numit chiar Zeus, sunt timonier. Căpitan e dânsu’, e ca la armată. Mica mea oştire fuge sfărâmată. Vine criza, foamea, oamenii mă-njur. L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.
– Ce spui tu, străine? Emil e departe, cică de Băsescu nu se mai desparte. Am crezut că-i glumă, dar era să mor. L-am văzut aseară la televizor. Emil e cuminte, nu e derbedeu. De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu! Lasă-mă cu Zeus, fincă omul chel se joacă cu tine cum do­reşte el. Te-a numit pe tine după Stolojan. Crezi că e pe bune? Te-a luat de fazan. Am vorbit cu tac-tu, ascultă-l pe moş: după tine vine Leana lu’ Cocoş. Du-te la Băsescu, fă-i un ultim sluj, apoi ia Taromu’, să te-ntorci la Cluj!