23 Noiembrie 2017, 13:11:35 *

Autentifică-te cu numele de utilizator, parola şi precizează durata sesiunii.
 
   Pagina principală   Ajutor Caută Calendar Membri Autentificare Creează un cont  
Pagini: [1]
  Răspunde  |  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
Autor Subiect: A fi, sau...a trăi...  (Citit de 516 ori)
0 Utilizatori şi 1 Vizitator pe acest subiect.
acdc
Vizitator


Adresa de email
« : 29 Mai 2017, 22:42:37 »
Răspunde folosind un citatCitat

  Dragii mei, noi trăim, sau ființăm ? Iată o dilemă asupra căreia merită să ne aplecăm, fie și pentru scurt timp. Așadar, privind lucrurile printr-o dihotomie nedureroasă, am putea accepta faptul conform căruia corpul nostru ființează, în timp ce ”Eul” nostru trăiește cu adevărat. Să exiști e una, să ființezi e alta, să trăiești e cu totul altceva. Caracterul simplist de a exista este propriu oricărui corp material, definit grosier de masă, formă, poziție, însă fără a beneficia de principii vitale. Să ființeze, e mai complicat, corpul viu a ajuns într-o fază a existenței în care principii vitale, cum spuneam, s-au născut din interacțiuni specifice, intime ale materiei, care împreună construiesc o definitorie capacitate de autodeterminare, ce se materializează în mod strict biologic, fără aportul vreunui factor conștient. Astfel, ființele inferioare, se pot bucura de autonomie completă biologică, fără a putea accede la o treaptă superioară a existenței. Pentru ele, realitatea nu are decât o importanță limitată, eventuale viitoare modificări de principiu, fiind aproape imposibile. Ei bine, să trăiască cu adevărat, o entitate vie, trebuie să posede intelect, adică echipamentul necesar pentru procesarea calitativă a multitudinii informațiilor proprii realității, și transformarea lor în senzații acute în urma cărora poate decide, poate acționa, chiar asupra realității, modificând-o. Vedeți dragilor, deja nu mai vorbim de un corp, ci de o entitate trăitoare, un corp complex cu esență lăuntrică, bine determinată, cu potențe speciale, cu caracteristici de finețe, de tip conștiință. Amintim aici speciile de mamifere terestre, cu comportament complex, dar în același timp de tip inferior. În vârful ierarhiei terestre, neîndoielnic, stă omul, acesta corespunzând integral definiției prezentate anterior. De ce terestre ? Oh, dragilor, asta e o altă discuție.
  Dragii mei, un mare gânditor al umanității, avea dreptate când punea în discuție un verb fondator ”a fi”, datori fiind acestui diftong chiar și noi. Existăm dragii mei, e perfect adevărat. Acestui termen, principial prim, îi văd totuși o hibă de ordin calitativ. ”A fi”, desenează o realitate obiectivă, dar de ordin oarecum inferior, el referindu-se la un principiu cantitativ, fără a lua în calcul potențe calitative. Personal, consider că ” a trăi”, desemnează adevărata valoare universală, care poate induce materiei calități complexe, dar în același timp care naște aspectul intim, superior al materiei, ”conștiința”. Aceasta, deasupra fenomenelor fizice de ordin intrinsec, fiind îndreptățită la un loc prim, alături de existență. Cele două principii, cel cantitativ, respectiv cel calitativ, iată, își dau mâna în desenarea efectivă a întregului ce poartă numele de ”realitate”. Obiectivismul respectiv subiectivismul acesteia, după părerea mea vine în plan secund, obiectivismul, apreciez desemnând realitatea rece, un amalgam omogen, mai mult virtual într-un anumit fel, independent fiind de conștiință, dar, care trece ”la tipar” numai prin filtrul acesteia. Dragii mei, cred că sunteți de acord că și noi , ca posesori de conștiință, facem parte din ”realitate”. Obiectivitatea sau subiectivismul nostru ține așadar tot de conștiință, atașată strâns ” existenței”. Obiectivitatea, este deci un principiu ce ține de reprezentarea, de manifestarea seacă a materiei, de fenomene ce au loc într-o învălmășeală fizico-chimică, ce poate fi decriptată numai de o conștiință capabilă de analiză, ghidată însă de simțurile biologice, cu care corpul observator a fost înzestrat. Amintesc aici că omul, ca ființă biologică deținătoare de conștiință, este ghidată în spiritul realității de simțurile specifice binecunoscute, puține la număr și de acuratețe relativ redusă. Cu ajutorul acestora, spuneam, realitatea poate fi percepută într-un anumit fel, limitat, fenomenele specifice Universului existând dar într-un tot indefinit, ce nu valorizează potențele materiei în lipsa ”conștiinței”. Nu cad în cealaltă latură a celor ce afirmă sus și tare că există numai ideea, aceasta fiind fondatoare a realității. O logică cuminte, ne spune că adevărul se află întotdeauna undeva la mijloc. Așadar, de teama subiectivismului, un principiu de ordin inferior, inclus, vrem sau nu  la rândul lui în realitatea obiectivă, raționăm greșit, cu neavenite rețineri, lăsând conștiința să aștepte la poarta realității. Bunul simț, însă, trebuie după părerea mea, să admită această dualitate fundamentală ce caracterizează ferm, complet, realitatea. Fără a discuta întregul spectru valoric al  conștiinței deci, aceasta,  ca parte a realității, catalizează legături de finețe, desenează cu exactitate baza precum și esența acesteia.
Memorat
Pagini: [1]
  Răspunde  |  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
 
Schimbă forumul: