21 Noiembrie 2024, 11:31:56 *

Autentifică-te cu numele de utilizator, parola şi precizează durata sesiunii.
 
   Pagina principală   Ajutor Caută Calendar Membri Autentificare Creează un cont  
Pagini: [1]
  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
Autor Subiect: Mizantropul...înrăit  (Citit de 8688 ori)
0 Utilizatori şi 1 Vizitator pe acest subiect.
acdc
Vizitator


Adresa de email
« : 10 August 2019, 16:48:29 »

  Iată dragii mei, un subiect simpatic al propriilor reflecții, un subiect pe care-l consider foarte interesant, mai ales cînd te priveşte în mod direct şi personal. Pe scurt dragilor, pe foarte scurt chiar, mizantropul ăsta nesuferit sînt chiar eu... Da, da, dar trebuie să menționez că nu mi se potrivesc chiar toate adjectivele asociate, paradigma fiind mult prea largă, flexiuni prea multe concurînd în definirea termenului ce constituie subiectul în cauză. Unele însă, da, sînt reale, se adeveresc, recunosc, chiar dacă nu sînt printre cele mai fericite... Care ? Hm ... Dragii mei, am trăit multe, de tot felu', atît cît pentru două vieți aş putea zice. Am văzut multe, bune, rele, ha... mai mult rele. Firesc nu ? Păi de ce firesc ? Nu e deloc firesc. Şi ..., ziceți că sînt eu prea pretențios, că m-am învățat cu binele ? Ooo, nu... Bagseama că sufletul meu, aşa, pestriț, cum o fi el, e prea aproape de orizonturi absolute, e prea " aerian " ca să zic aşa. Vreau prea multe dragii mei. Aşa e. Vreau stînga să fie stîngă, aşa cum dreapta să fie dreaptă. Vreau alba să fie albă, şi neagra neagră. Aşa e, iacătă mult prea multe pentru lumea de azi ! Da' n-am ce face. Lumea-şi face mersul ei, împleticit, nesigur, cu paşi tremurați, anemici. Eu, ... ? Eu înghit cu greu în singurătatea mea. Rabd. Mă răscol tăcut, cu pixul. Revolta mea e cuminte, lină, paşnică. Conştiința, pasărea asta măiastră cu chip şi rost himeric, m-a atins aşa , în treacăt aş zice, într-o doară, cu vîrful aripii. Ştiu că eul meu vorbeşte altă limbă. Ştiu că sufletul meu e ademenit de ceruri mai neprihănite. Şi mai ştiu că auditoriul meu e firav, prea firav azi. Mîine, nici atît. Cum ? O să ne trezim ? Ooooo, nu dragii mei nici vorbă. Ne place să lîncezim. Previziuni ? Ai, ai, ai, dragii mei, sumbre. Originalitatea prost înțeleasă a noilor generații, pusă într-un portativ întors pe dos, fără noimă, fără fond, de esență degenerativă, face ravagii. Lipiciul vulgar e dat pe toate gardurile. Cine are tăria să privească-n zare, va întrezări începutul unui asfințit etern. Cum, nu ? Păi temelia societății terestre e şubrezită rău, e zgîlțîită puternic de vínturi turbate. Armătura slabă, ieftină, scîrțîie, crapă pe la toate încheieturile, gata să plesnească. Astăzi, dragii moşului, Făt Frumos nu mai există, s-a perimat, a- nbătrînit de tot. Astăzi, la modă sînt Feții Urîți. Cum ? Cum cum ? ... Ştiți voi prea bine. În aste condiții, cu toată bunăvoința nu cred că mai avem prea multe şanse să ne revenim. Nu zic nici una. Involuția din planul spiritual, e mai mult ca vizibilă. E apăsătoare chiar, lucrează deja, lucrează al dracului. Educația, fiica asta " vitregă" a societății umane, uitată prin colțuri negre, insalubre ale vieții, nu mai ajută. Cu capul sprijinit în coate, stă mută, privind pierită-n gol. " Beneficiem" azi de " plusvaloare"  lexicală adusă pe plaiurile noastre de vînturi turbate de prin zări străine. Vocabularul " s-a-nbogățit, aşa cum se-nbogățeşte pielea cu rîie. Cum ? Preferați pecinginea ? Ok. Avem aşadar o paletă largă de invective ce nu s-a pomenit pe tot pămîntu'. La auzul lor, ar roşi chiar şi bătrînele cătane. Morfologia, " învechită", ba chiar şi sintaxa au făcut " progrese" notabile, ... notabile rău. Simbolismul logic, firesc, a explodat, la propriu. Cum ? Eeee, s-a dus dracului... Stilistica dragilor, " se trezeşte" la viață văzînd cu ochii. Păcătoasa liniuță, căreia îi zice una lume  cratimă, o punem alandala, în tot locu', să "vază" tot românu' ce elevați sîntem. O, nu, v-am mai zis că nu sînt de acord cu < suntem>. Lexiconul dragilor, creşte precum coca de cozonac sub presiunea atotputernicului argou. Jargoanele, ca'tă şi ele să ocupe un loc sub soare, în preapermisiva, nevinovata limbă românească. Jagardelele, au grijă să accepte tot " necazul" altora, tot ce e " nou". Libertinismul lexical, cum vă spuneam, dar şi întreg repertoriul social asociat, ce se zbate într-un desfrîu fără margini, împămîntenit, nu ne poate aduce dragii mei, decît zile negre. Morala e la pămînt. Mai rău, segmente sociale zise "de elită", implicate în activități politice, scăldate într-o ignoranță de necrezut, confundă sau pur şi simplu nu realizează valorile liberalismului, aderînd prea lesne la acest curent ieftin, deplasat, al unui libertinism amplu manifestat. Sub semnul libertății fără frîu, făcînd abstracție de latura constructivistă a curentului politic liberal, cu intenție sau fără, mulți, abordează latura polemicii sforăitoare, goală de conținut, de multe ori cu un limbaj mai mult decît suburban, de prea multe ori într-o formă de-adreptul cataleptică pretinzînd drepturi nefolositoare, inadecvate sau imposibile. Idei sărace dospesc la rece în mintea unora, dînd pe-afară borboloci ce repede dispar. După ei, nu rămîne nimic, sau aproape nimic. Niscai găuri în asfalt, niscai poduri prăbuşite, niscai case luate de ape cu tot cu sărmani, şi cam atît. Optimismul meu... ? Ce e cu el ? Ha, ... s-a cam dus dragii mei. În viziunea mea, prea coaptă poate, răscoaptă-n jarul vieții, optimismul nu este decît un artificiu propriu generațiilor tinere, copiilor sau ...unora. E leac bun la început, iar mai apoi la sfîrşit. Nici o dată la mijloc. Aici, între ape, realismul îşi are loc. Pesimism ? Oo, nu, pesimismul este mai mult o rezultantă a unor abateri de ordin psihic. Nu, nu, pesimismul e frate bun cu depresia, şi nu e cazul şi nici locul să-l băgăm în ecuația pusă în lucru aici. Să fie clar, pesimismul este pesimism şi realismul, realism. Ei, dragilor, şi totuşi, cum vă spusei, un strop de optimism a rămas, şi trebuie să rămînă pururea. Acest strop, miraculos, împreună cu un pic de Dumnezeu, a dus şi va duce omenirea, de ieri, prin azi, spre mîine. Da dragilor, mizantrop. Şi de ce n-aş fi ? Cum, propoziția nu are verb ? Ha, ... ce mai contează un verb cînd gramatica se duce la vale cu viteză. Păi ce mare afacere găsiți că derulează omenirea azi ? Ce mare scofală face ? Nici una dragilor. O mizerie, o mare mizerie peste tot, ei bine aproape peste tot. Ei, dragilor, puteți concepe o mizerie mai mică ? Mizeria dragii mei, nu permite grade de comparație, aprecieri de ordin cantitativ sau calitativ. Mizeria e mizerie, şi atît. Şi ştiți dumneavoastră cine face mizerie ? Mizerabilii, dragii mei. De ăştia nu ducem lipsă. Detestabila meschinărie, arivismul uman generalizat, ura, ipocrizia, incultura crasă, abordări sălbatice de tot soiul, porniri atavice instinctuale, şi multe altele, ei bine dragilor, credeți că ar putea rezona cu idealuri înalte, cu evoluția normală a acestei pseudocivilizații ? Dragilor, văzut-ați voi prin " edenul" terestru şi în particular în cel românesc temei de bucurie, de fericire ? Văzut-ați voi dragoste de neam, dragoste pentru verdeață, dragoste pentru frumos, pentru curat, dragoste pentru natură, pentru om ? Văzut-ați voi cinste, văzut-ați voi onoare, respect reciproc, înțelegere, milă, compasiune,... ? Cum, ... nihilism ? Ei aş, eu nu neg nimic sau aproape nimic, eu doar arăt cu degetul rănile deschise ale umanității. Ce ziceți ? E cam mare povara pentru aşa virtute mignionă ? Ei da, dar pic cu pic s-a făcut însuşi oceanul. Eu, dragii mei, cu ochelerii mei, demodați, bagseama cu o groază de dioptrii, remarc mai bine, zic, rateurile repetate, în flux, pe care omenirea le dă, într-un adevărat spectacol de-adreptul burlesc, cu accente groteşti însă. Mizantropul, dragii mei, este un realist irecuperabil. El singur e conştient de puterea haosului a cărui povară omenirea o poartă. Mizantropi, cam puțini, nu credeți ? E chiar penurie dragii mei, şi asta nu e de bine. Maimarii lumii ăsteia, scăldați într-o lumină comfuză, plutesc pe ape vîltorite, iar coaja ce cu greu au prins-o stă să crape arsă de soarele ignoranței lor, prea coaptă azi. Mîndria lor, orgoliul orb, îi paşte pe pajişti mocirloase, improprii. Egoul lor, exacerbat, ce nu-şi mai încape-n pene, expandează orb fără încetare, neînțelegînd mersul astor vremuri. La ceas de taină, cu o inconştiență "patriotică", fac şi desfac jocuri periculoase pentru omenire. Baierile lumii stau să se rupă, şi ei îşi piaptănă părul rar într-o oglindă ...gărăită.
Memorat
Pagini: [1]
  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
 
Schimbă forumul: