11 Decembrie 2019, 07:34:51 *

Autentifică-te cu numele de utilizator, parola şi precizează durata sesiunii.
 
   Pagina principală   Ajutor Caută Calendar Membri Autentificare Creează un cont  
Pagini: [1]
  Răspunde  |  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
Autor Subiect: Zbor ... planat  (Citit de 157 ori)
0 Utilizatori şi 1 Vizitator pe acest subiect.
acdc
Vizitator


Adresa de email
« : 24 Noiembrie 2019, 22:14:02 »
Răspunde folosind un citatCitat

     Drăguțeilor, după un timp de reflecție ce mi-a fost mie mai mult ca necesar, timp ce mi-a perpelit teribil nervii-ntinşi, mă-ntorc iarăşi la voi, voind a vă  stîrni interesul măcar în parte, măcar în treacăt, dar şi a vă face părtaşi ai neliniştilor mele , să zicem metafizice. De ce lăsai pe ăst răboj un mic, nevinovat pleonasm ? E, numai aşa, pentru un pic de rimă. Ei bine, cam umflat termenul din urmă, adică metafizica dragii mei, cam forțat să zicem, vizavi de nimicnicia mea, înțelegînd prin asta slaba importanță a omului simplu, a omului în singurătatea sa, în fața unor teme, în fața unor realități cu aparență filozofică, fapt de care sînt conştient, ... şi nu prea. De ce mîngîietorul - drăguței ? Pentru că vreau să vă binedispun măcar un pic, să mîngîi cu-adevărat orgoliul personal, să-l moi puțin, să-l pregătesc nițel s-accepte idei zise străine, greoaie, deocheate, încotoşmănite-n haine mult prea groase, poate. Metafizica, dragii mei, extravaganță pură, omenească, ce are pretenția de a-nțelege lucruri greu de înțeles, în varianta optimistă, însă. Ciudata noțiune, cu iz de fantezie, este aidoma unui monstru cu nouă capete ce- aruncă flăcări pe gîtleje, săgeți grozave de lumină din priviri, căruia-i place să se-nvîrtească-n norii groşi ai nopții, stîrnindu-ne chiar groaza uneori, sau cel puțin nelinişti care cu greu ne părăsesc. Sălaşul lui, în hăuri negre, 'l-aşteaptă de milenii în zadar. El, prea legat de oameni, veghează a timpului cadență, al lui mers. Vedeți dumneavoastră, perfect normal, omenirea, zămislită-n chinuri grele, neştiute, lungi, aprige, amare, s-a aşezat în cele de pe urmă,  cu decența divină cu care a fost cadorisită-n veci de ursitori. Din timpuri de demult ea a-nțeles că mule lucruri ale acestei lumi, îi sînt străine, dar şi că îndelung de-acum, fi-i-vor străine. Înțelepciunea, cred, nu i-a lipsit nici omului dintîi, primordial, ca dealtfel nici intuiția, nici inteligența, valori de ultimă finețe ce au desenat într- un final tabloul colorat al conştiinței omeneşti. Dintr-un țac_pac, ne-am ridicat din firul verde-al ierbii, din alt țac_pac ne-am tot săltat deasupra lighioilor, arzînd de dorul întîietății omenirii pe Pămînt. Da, mai apoi am învățat să mergem, am învățat respectul, am învățat să dăm din gură, am învățat cuvîntul. Am învățat ce-nseamnă dorul, şi iubirea, şi spiritul, şi cîntul, şi degetul arătător, şi materia, şi Dumnezeu, şi-am învățat să zicem şi amin. Şi-am învățat să ne codim, şi-am învățat că nu-nțelegem toate, şi-am învățat să învățăm. Am şi-nțeles destule, dar nici chiar prea destule. Am înțeles că viața, şi pămîntul, şi- orizontul, şi lumina, ne vor veghea de-acum mult timp 'nainte. Cu conştiința împăcată, trează, am potrivit'ără cuvinte clare ce denumesc lucruri ştiute. Am însăilat însă şi cuvinte 'osebite ce-ncearcă încă a găsi esența. Materie, substanță, energie, spațiu, lumină, lucru, cuantă, timp, ... Univers, unul mai tare ca celălalt.  Materia,  omniprezentă, o-nțelegem şi nu prea. O vedem printr-o ceață care amestecă de-avalma aproape, şi electroni, şi cuante, şi masă, şi protoni, şi quarci, şi cîte şi mai cîte. Dar şi gluoni, şi fire-ntortocheate, şi stringuri, şi abis. Da, şi toate sînt valabile întru-cîtva, în mintea noastră încă ne-nchegată. Substanța ? E foarte pe aproape, cu sarcini, molecule, etaje electronice, citite-n fizică-ntrun fel, şi-n altfel în chimie, cu formule nimerite bine, cu straturi, cu valențe, ca să se potrivească. Ce nu se potriveşte, sînt " noi forme " , noi descoperiri, noi noutăți. Electronii, sînt ba corpuri, ba unde, ba gogomănii, aşa cum ne convine. Dacă-ncercăm să-i măsurăm, ne văd şi se ascund de noi, ci'că. Unde ... ? În cîmpuri cunoscute doar de ei. Ei bine, dragii mei, nu chiar pe cîmp, ci-n cîmpuri fizice tot bîjbîite cu tupeu. Imuabilul, dichisul ne-nțeles există dragii mei, dar e vizibil ca Omul Invizibil. Ca să-l zăreşti treb'e să-l bandajezi, să-i vezi bandajul la sfîrşit. Nici ochii minții de multe ori nu fac doi bani, ba aş putea să zic, că ce n-are lumină, nu poa' s-ajungă pîn' la noi. Ei, dragii mei, cu toții suferim de limitări, de care conştienți sînt ăi aflați mai sus, puțini. Ăilalți de jos, prea ocupați, se-agită-n van pentru un os. De ce ? Păi carnea-i rară dragii mei, şi plină de colesterol. Ea satură puțini viteji ce ferătanii şi valori le învîrtesc cu spor. Ei, dragilor, am cunoscut şi vînturi în rafale, şi sufletul şi mintea, şi boarea dimineții, şi răul, şi amarul, şi fericirea tot mai rară. Am cunoscut suspinul, şi grimasa, şi jocul, şi mireasa, şi jugul, şi mirarea, şi-ncetul mers al trenurilor, şi ce-i curajul, şi ruşinea, şi foamea, şi-npăcarea. Umbre, fără de
 lumină, ne-atrag în colțuri de retinā, în drum cu pulberi groase, pe corzi de violină. Dragii mei, ce sîntem oare, de unde tot venim, şi încotro ? Păi e destul de clar că sîntem spirite evoluate într-o oarecare măsură, întrupate în carne şi oase, spirite norocoase într-un fel, cu evoluții calitative repetate, dictate de mutații genetice pozitive, compatibile cu mediul terestru, în stare de a se perpetua. Lumini vrăşmaşe omenirii, venite din eternități necunoscute, lovesc din cînd în cînd, forțînd mici resetări ale universului biologic. Ce e puternic, rezistă, se comformează, merge-nainte. Ce e mai slab, decade, sau dispare liniştit. De ce norocoasă ? Pentru că, în comparație cu alte specii terestre, specia omenească, a cunoscut o dezvoltare biologică deajuns de generalizată precum şi deajuns de calitativă încît să permită declanşarea potențelor de tip spiritual. Această evoluție, putem cu toții constata, se află într-o fază incipientă, cu şanse clare îsă de înbunătățire-n timp. De ce-ntr-un fel ? Pentru că pe lîngă potențe real pozitive, s-au strecurat în genomul uman şi mici " fisuri ", ce-apasă-n mod vizibil cugetul complex al omului. Realizăm la modul conştient nu numai bucuria, nu numai suficiența, nu numai dragostea, nu numai iubirea, ci şi boala, şi răul, şi moartea de părinte, aşa ca multe, multe altele. Conştiința este dragii mei un instrument cu larg diapazon, un mecanism cu două fețe, uns cu zîmbete şi lacrimi, o stare de lumini şi umbre ce tencuieşte în sufletul omului temeiuri de reflecție, de stat în cot şi meditat, la sine, la ceilalți, la nori, la timp, la sfîntul duh, la Dumnezeu. Încotro ... ? Destul de clar, tot înainte. Spre lumină, sau spre-întuneric, spre cer sau spre largi hăuri fără fund, spre spațiu sau ... sub pămînt. Avem cu toții de ales, un drum spre omenire, adjectival vorbind, sau spre final, substantival, spre tot sau ...  spre nimic.
Memorat
Pagini: [1]
  Răspunde  |  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
 
Schimbă forumul: