19 Septembrie 2019, 14:22:29 *

Autentifică-te cu numele de utilizator, parola şi precizează durata sesiunii.
 
   Pagina principală   Ajutor Caută Calendar Membri Autentificare Creează un cont  
Pagini: [1]
  Răspunde  |  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
Autor Subiect: Memoriu de noblete  (Citit de 3347 ori)
0 Utilizatori şi 1 Vizitator pe acest subiect.
bettyanna
Incepător
*

Popularitate: 0
Mesaje: 3


Vezi Profilul Adresa de email
« : 12 Noiembrie 2009, 00:08:54 »
Răspunde folosind un citatCitat

Memoriu de noblete.
In apus de zii, neincetate ganduri ma fac sa realizez ca dincolo  de marginea prapastiei in care privesc sunt crezuri purtate pe buzele oamenilor inconstienti de prezenta lor.. Daca pamantul nu s-ar mai roti, am muri intunecati sau nu, mi-ar place sa mor noaptea, sa ma omoare intunecimea , sa ma doara ochii , sa rebufnesc dandu-mi seama ca dincolo va fii lumina si ca nu e totul sfarsit. Oare ce inseamna sfarsitul?
 Exista? Oare capatul va reprezenta o rezolvare a tot ceea ce ma framanta?
Oare voi vedea din nou firul vietii? Sa ma judec sau ma va judeca altcineva?
Daca mi-as raspunde singura intrebarilor, as spune un singur lucru……… Nu stiu.!
Nu am puterea sa gasesc raspunsuri in mine , nu stiu ce vreau, nu ma regasesc niciunde si simt ca nimic nu ma ajuta sa trec bariera fricii de adevar.
Cad minciuni arse si ele de neintelegeri, de patrunse  rautati si uitare, impletinduse-n jurul sufletului meu gol, pustiu dar cald. Care sunt mizele unui joc cupris de frica , intains pe o masa , cand stii din start ca ai pierdut.
Norocul nu il au cei ce-l asteapta, daca ar fii sa regasesc in fiecare  zi aceeasi savoare de multumire, viata s-ar rotii in acelasi sens strain si inapt propriei finite. Viata e in jur , in fiecre tulpina , in fiecare colt aspru si gol de nepasare. Daca moartea ar fii reala. Daca si cum era?
……….
De fapt nu e atat de complicat, de fapt totul curge intr-un sens lipsit de cantitatea de siguranta posibila si adjudecata de propriul nostru cap. E senazatia de bine, ca izbanda in fata propriilor valori individuale. Concret nu reprezint nimic si eu cred asta si vad asta in fiece zi pasibila disperarii. Chiar nu pot sa ma adun?
Char trbuie sa lacrim la fiecre greu?
Pot sa-mi doresc altceva?
Sau e doar o chestiune de abordare. Cred in vis, in ardoarea dorintei nascocite din intuneric si umbre, pot sa cred, sa am, sa vad, sa sper, intreaga mea fiinta lucreza la un inceput, fara scapari, fara nostalgice amiezi si ganduri putrezite in sertare. Ar trebui sa mor inainte sa ma sfarsesc si dincolo de toate, dramul de impas ma va cuprinde si nu ma cruta, zbuciumul interior va razbi.
Ma mint? Asta e natura mea, natura fiecaruia ce incearca sa se cunoasca si care crede ca se cunoaste. Fiecare dintre noi suntem mai mult decat reprezentam sin nu ne dam seama din cauza nazuintelor impuse de societate, de oamenii obisnuiti cu valori aferente si atat. Mama spunea “nu esti mare pana nu esti mic”. Sunt prea multe cuvinte, as vrea sa stiu daca rasplata sta-n puterea mea sau a Dumnezeului meu.


Memorat
Pagini: [1]
  Răspunde  |  Trimite acest subiect  |  Imprimă  
 
Schimbă forumul: