|
Talida
Vizitator
|
 |
« : 11 Mai 2010, 05:32:10 » |
|
Fragment din romanul Sentinţa
Autor: Necredinciosu
O arsură ca-n urma bisturiului în gingii şi gura i se potopi cu sânge. Cel ce-l marcase striga: l-am făcut! l-am făcut! Şi arăta mulţimii lama cuţitului cu care-l făcuse. Şi mulţimea striga: ridică-l să-l vedem! Şi voia li se împlini. Şi-un val de bucurie se ridică-n slăvi.
Şi Sven, sfârşit, cu ochii închişi, zâmbea. Oameni buni, ţipa poliţistul, am chemat poliţia municipală, vă rog să plecaţi la casele voastre.
Şi poporul înfierbântat râdea. Şi-l încuraja: să vină televiziunea! Ignat, nu fi neam de traistă, cheamă televiziunea! Nu-i Ignat, nătărăule, e poliţistu’ nou!... Nu contează... Şi oamenii se urneau din casele lor şi torţele urcau şi coborau uliţa spre biserică; prin uşile deschise, pe deasupra forfotei, interiorul bisericii radia incendiat în lumina lumânărilor care nu se ofereau ochiului.
Anticristu’! Şi când au început să bată clopotele, lumea se-nchina şi se ruga, iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac. Şi dacă Sven ridica privirea, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, încercarea lui era întâmpinată cu huiduieli şi fluierături şi-n drum oamenii murmurau, se-nchinau şi îşi ferecau privirile. Iar poliţistul intra şi ieşea; trimise după Ignat, sau măcar să-i spună parola de la telefon c-a uitat-o. Şi sta poporul s-aştepte ce se va mai întâmpla şi îşi bătea joc de poliţist zicând, n-ai parulă, n-ai cultură, n-ai sulă! Şi deasupra lui flutura scris cu litere de-o şchioapă, ACUM SAU NICIODATĂ. Iar Simonsen striga din spate, varsă adevărul Sven, e Istorie! Istorie, Sven!
Murea acum ca să afle că o viaţă mai tâmpită ca asta nu putea să fi trăit. Nu găsea în el nimic durabil. Nici în lume. Şi nu înceta să se întrebe: aşa trebuie să fie lumea sau e un eşec? Murea ca un căcat în ploaie, un anonim în marş învârtit, vorba lui Jiri, fără sfârşit, fără început... Nimic n-a contat. Nimic!...Margareta va sosi cu primul tren în mijlocul unei armate de fotoreporteri, pliurile bluzei albe de in de o parte şi alta a sânilor şi curentul fierbinte din gingii şi mai adânc, tot mai fierbinte, şi ţiuitul din urechi şi liniştea şi pacea şi huruitul de circuite intercalate... Ventriculele şi auriculele, ele trebuie să fi fost...
Şi-un demonstrant citea de pe hârtia pe care Tan, înainte de a muri, încercase s-o-nghită:
„Când intri în mine, e ca şi când, partea aceea din mine - miezul meu-, care e dispersată în toate celelalte părţi ale mele, se adună, se concentrează acolo, în contactul cu tine, şi atingându-mă simt cum miezul ăsta se învăluie treptat în al tău şi eu intru înăutrul tău... Apoi, cu fiecare pătrundere, tot mai adânc, suprafeţele lor de contact - eu şi tu- încep să se topească, mai întâi pe margini, ca două metale care se topesc unu-n-tra-ltul până devin un singur aliaj. Şi nu mai sunt eu. Nici tu. Ci o altă fiinţă, nouă, fără nimic altceva în afara ei. Pură. Şi ea nu este sâmbure, nici înveliş, este primordială. Este esenţa - fiinţa asta nouă, născută din mine şi din tine, topiţi unul în altul, ca două metale, atinge nemărginitul ...
Anysia
Şi mulţimea, strângându-se, a început să strige: „Iată dovada!” Şi să-i ceară lui Hannibal care citea să afle cine este Anysia, că ea trebuie să-l fi omorât pe Tanguera. Iar Hannibal le-a răspuns zicând : Aşa voi face. Şi-a pornit în fruntea unei cete de vreo cinşpe inşi înspre Jiri. Fiindcă ştia că erau prieteni. Şi ajunşi la Jiri l-au întrebat cine este Anysia. Şi Jiri a zise: „O femeie!” Şi auzind cei cinşpe s-au mâniat pe Jiri şi strigau să nu se joace cu focul.
Hannibal i-a chemat în juru-i şi le-a zis: „Voiţi să-l aflaţi pe ucigaş sau să-l pedepsim pe mincinos?” Dar mulţimea nu mai avea răbdare să asculte, se îmboldeau unul pe altul să sfârşească ce începuseră. Şi-atunci Jiri, care înţelegea ce voiau cu el, s-a alăturat lui Hannibal şi a zis, este o poveste de dragoste cum n-a mai fost alta pe lume. Spera că sufletul mulţimii va ciuli urechile s-o afle. Hannibal fu mai rapid; îşi asmuţea tovarăşii să nu creadă nimic din ce li se spune şi să răspundă la întrebarea lui, voiesc să afle ucigaşul sau să-l pedepsească pe mincinos. Şi dinspre cei cinşpe s-a auzit un glas care zicea, bă Hannibal, vrem şi una şi alta. Dă-ni-l!... Şi mulţimea vuia înfierbântată.
Şi eram Jiri. Şi eram Sven. Şi eram Tan. Şi eram Simonsen... Şi eram mulţimea învârtită.
„Sentinţa” - un roman de Necredinciosu
|
