Ar fi atitea de spus la acest subiect incit nu stiu daca ar fi sa scriu un roman despre asta tot mar macina un sentiment de neimplinire a lui.
Prostia omului ma fascinat din todeauna..... nu neaparat ca ma regasesc in ea dar ea pare a fi singura capabila de a ne putea acorda destula liniste sufleteasca incit sa traim... linistiti
Iscusinta inteligentei consta in acea de a face intodeauna alte prosti decit cele pe care lea facut inainte (reducind astfel prostia doar la o simpla greseala)
Combinatia dintre prostie si inteligenta mi se pare unica (dind nastere omului social).
Am tot cautat sa inteleg inteligenta dar nu mam ales decit cu prostia de a o avea.
Prostia ma face sa ma simt liber si de a putea face orice... vreu. Ca pina la urma oare de ce mai traim? Pentru a scoate din noi cuvinte cit mai impresionante si de a ne lingusi intre noi: vai cit de inteligenti suntem noi... si aia cit de prost. Ar fi chiar plictisitor.
Frica de propria prostie vine tocmai de acolo de unde nu va asteptati... din lipsa curajului de a o recunoaste ... de a pune mina pe ea... si sa spui : "nemernico, tu esti, tu nu imi dai pace".
Oare de ce nu as face si eu pe omul perfect, ratonal, lucid, credincos?!
Oare sunt atit de prosasta incit sa nu imi dau seama ca daca imi arat prostia toti ma vor face "idioata"?!
Oare normalitatea omului de a fi (de zi cu zi) nu consta si in faptul de a fi si prost, necredincios si lipsit de luciditate.
Lipsa de inspiratia in fata prostie resimtite... poate spune multe...
Ne rascolim proptiul suflet in gasirea unui minim adevar care sa ne poata da vruo valabilitate - veti noastre umbrite de singuratate sau singularitatea propriilor ginduri.
Eu nu am nimic altceva cu omul... decit faptul ca nu il mai pot intelege... maimuta (asa neevoluata cum e ea) ar fi fost un reprezentant (a lui
Dumnezeu) mai de seama decit omul...
Instrumentele inteligentei sunt in mare parte de natura ideala de aceea nu trebuie sa ne incredem in tot ceea ce gindim...