Messages

Iubire: viaţă împreună, lumină, căldură, zâmbet, mângâiere, blândeţe, sărut, sprijin, "Bună dimineaţa, Copăcel!" şi "Noapte bună, prinţesă mică!"

Propun: sacrificiu

ştii cine sunt, tu, ochi adânc de apă?
când turmele de cerbi vin şi se adapă,
îţi răscolesc cu bot avid privirea,
în tine tulburată se-nfăţişează firea.

ştii cine sunt? eu, cea adevărată?
nemărginită-i bolta şi înaltă,
surprinzi bătaia de aripi în valuri,
nu poţi cuprinde zborul între maluri.

ştii cine sunt? dar cine nu sunt oare?
şi visător,
şi cel visat,
şi vis sunt,
şi visare...

Dacă ar fi să ţinem cont de definiţia lui La Rochefoucauld, proştii nu sunt aceia care nu înţeleg nimic, ci aceia care înţeleg orice. 
Lăsând gluma la o parte, un om prost, cred eu, e un om care nu are simţul realităţii. Un om care îşi clădeşte relaţiile, imaginea despre sine, viaţa sa în general, pe prejudecăţi, pe valorile altora, pe lucruri sau însuşiri iluzorii. Un om prost este acela care nu pune întrebări ca să nu-şi trădeze neştiinţa, care renunţă la iubire în favoarea gloriei, care dă modestia pe trufie, care minte şi înşeală ca să obţină nişte avantaje îndoielnice, care-şi fură propria autenticitate pentru a se contraface după tiparele sociale, care are numai ceritudini, rareori îndoieli...
Omul prost e omul care nu vrea să cunoască adevărul despre sine, oricare ar fi el, de teama de a nu se simţi pierdut. Dar nu mă gândesc decât la faptul că, chiar şi în ceasul morţii, tot va trebui să-l înfruntăm, iar eu personal n-aş vrea să aflu că am irosit (prosteşte) puţina viaţă care mi s-a dăruit.

Cred eu că mai sunt foarte puţini cântăreţi de muzică populară care reuşesc să aducă "în opincile lor", pe scenă, spiritul autentic al foclorului românesc. Acum nu-mi vine în minte decât Sofia Vicoveanca, dar mai sunt câţiva, pe care-i asculţi cu sufletul. În rest, parcă ar fi nişte suveniruri naţionale, la fel de artificiali precum perechea de păpuşi îmbrăcate ţărăneşte din cutiile de plastic, care se vând prin zonele turistice. Se vede că sunt cântăreţi de muzică populară făcuţi pentru scenă. Aşadar, problema eu nu o văd ca fiind una de stil, nici măcar una de adaptabilitate. Trebuie ca spiritul ăsta să fie în oamenii care vor să-l transmită, să pară luaţi de la şezătoare, de la sărbătoarea câmpenească, de pe prispa casei, cu fuiorul în mână, şi să cânte de parcă nu ar fi în altă parte.
Chiar dacă satele tradiţionale dispar sau se transformă, în sufletul fiecăruia rămâne un "paradis românesc" în care ar vrea să audă privighetorile cântecului popular.

Priviţi-i pe cei care prezintă în seara asta. N-o să vă mai rămână decât să închideţi televizorul. 

Demenţială fază, aceea care se referă la impozite!
Despre celelalte Chuck Norris n-a zis că ar fi neadevărate, numai când s-a afirmat că Chuck Norris nu plăteşte impozite a sărit ca ars şi a spus că nu e adevărat. De unde rezultă că nici măcar Chuck Norris nu e atât de nebun, încât să se pună cu Fiscul. 

[persoană]

Viorel,

Nici de data asta nu te-ai exprimat mai clar, fiindcă amesteci lucrurile, dar pentru cât am înţeles, o să încerc să răspund.
În viaţa socială, de familie, intimă, sau în orice relaţie care te priveşte în mod direct ca persoană, e dreptul tău să aperi verticalitatea coloanei tale vertrebale. Cum o faci,  rămâne la alegerea ta, în funcţie de educaţia, ţelurile şi valorile pe care le ai.

Eu m-am referit strict la literatură, care este meseria scriitorului. A aceluia care publică, fireşte. Ca orice meseriaş, poate primi laude sau critici pentru prestaţia lui. Poate fi recomandat şi altora sau poate fi defăimat, pentru a nu-şi mai pierde şi alţii timpul şi banii cu el. La fel se întâmplă şi cu un vecin binevoitor, dar nepriceput, care se oferă să ne schimbe instalaţia pe gratis. Dacă suntem nemulţumiţi de serviciul lui, cu prima ocazie ne vom plânge şi celorlalţi vecini, ca să ştie şi ei, eventual, cu cine au de-a face.

Atunci când publici, trebuie să fii sincer până la capăt. Ce urmăreşti dăruind lumii ceea ce scrii? Poate nu vrei bani, dar poate vrei glorie, faimă sau măcar o recunoaştere duioasă? Nu tot ce-i gratis e şi ieftin, iar aici am în vedere o multitudine de implicaţii psihologice. Să zicem că publici pe hârtie, cineva îţi cumpără cartea, îşi dă seama că e maculatură şi o aruncă cât-colo, zicând la adresa ta şi vreo două de dulce, dar care, spuse în sinea lui, nu ajung la urechile tale.  Asta nu te supără? Asta nu te afectează? Asta nu dăunează imaginii tale ca scriitor? Nu tot ce se scrie poate fi comentat sau criticat în cuvinte savante sau măcar la subiect. Uneori nu-ţi vine să-i zici celui care scrie decât că ţi se pare banală şi neinspirată producţia lui.

Mulţi oameni au frustrări. Nu sunt respectaţi ca părinţi, nu sunt apreciaţi în calitate de colegi de serviciu, nu sunt iubiţi ca soţi, nu sunt recunoscuţi ca profesionişti, nu sunt admiraţi ca oameni de cultură... Dar lucrurile nu trebuie amestecate. Şi noi acrim "bulionul" societăţii prin aceste frustrări care transpiră din noi. În tot ce gândim, în tot ce spunem, în tot ce facem.

Ca să nu mă lungesc,  trag nişte concluzii:
- între scriitor şi cititor, zic şi eu ca Leon Bloy, nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte;
- îi judecăm prea mult pe alţii şi prea puţin pe noi înşine;
- lumea nu e "aşa cum e", lumea o facem noi, toţi împreună, dar fiecare o poate îndulci după puterile sale;
- n-are rost să te superi că un câine te latră, în loc să-ţi vorbească, e în natura lui să facă asta.

E felul meu de a vedea lucrurile, nu spun că am neapărat dreptate.

Viorel Muha,

Cred că pui problema greşit. Aici nu e vorba de "coloana" scriitorului, ci de creaţia lui.  Ca să revin la Nichita Stănescu, el spunea că nu există poeţi, există poezie. Altcineva spunea că nu există decât două feluri de muzică: muzică bună şi muzică proastă. Aplic aceleaşi principii în cazul literaturii şi spun: nu există scriitori, ci doar literatură bună şi literatură proastă. Cine hotărăşte în ce categorie intră "truda" fiecăruia? Simplu, cititorul. Poţi să faci abstracţie de critici, dacă vrei, şi de ceilalţi autori, dar cititorul are un statut special. Lui te adresezi. Dacă din zece cititori, nouă vor spune că nu le place ce scrii, iar unul spune că îi place, poţi să alegi trei variante: ori îi beşteleşti pe ăia nouă şi-l preamăreşti pe al zecelea, ori te laşi de scris, cei nouă câştigând democratic prin majoritate numerică, ori îţi vezi în continuare de scris, mulţumit că măcar un singur om din lumea asta se bucură de ceea ce ai tu de oferit.

Faptul că oferi pe gratis te priveşte personal. Tot pe gratis şi cititorul îţi spune părea lui (aşa cum e, frustă, fără menajamente), dar ia în calcul că pe el îl mai costă şi timp ca să te citească. Nu te amăgi, dar nici nu te îngrijora, literatura valoroasă ajunge pe locul său, fără niciun sprijin din partea autorului. Un scriitor român nu poate susţine cultura românească decât scriind literatură de bună calitate. Şi cititorul face exact acelaşi lucru, prin simpla ei recomandare.

Ce-ar fi trebuit să facă actorii sau dramaturgii care, pe scenă, în loc de aplauze, primeau huiduieli ori, în loc să li se arunce flori, li se aruncau roşii? Trebuiau să sară la bătaie cu publicul, fiindcă "vulgul" n-a înţeles piesa sau interpretarea? Nu spun că trebuie să scrii ce vrea poporul, spun că trebuie să nu iei la modul personal nici aplauzele, nici înjurăturile. Trebuie doar să selectezi dintre reacţiile pro şi contra, în egală măsură, pe acelea care simţi că te învaţă ceva, care lămuresc o îndoială, care-ţi descoperă o calitate etc. Dar cei mai buni profesori pentru un scriitor rămân tot cărţile pe care le citeşte (ale altora, desigur).

Dacă eşti prea banal şi aştepţi să te "trezească" publicul, n-o să ajungi prea departe. Dacă "încurajările" te îndeamnă să mergi mai departe, ai să te împotmoleşti destul de repede, atunci când o să-ţi dai seama că izvorul e în ceilalţi, nu în tine.

Când s-a adaugat secţiunea "Comentarii" pe Citatepedia, m-am gândit că e o treabă bună. Speram ca pe lângă revelatoarele "ce mishto! superb! adevarat! cool! super-tare! kalumea!" şi altele asemenea, să am bucuria să citesc şi comentarii pertinente, idei inspirate de citatele publicate şi informaţii inedite despre autori (mă refer la cele care ar fi aruncat o lumină nouă asupra operei lor). Mă gândeam că discuţiile nu se vor deosebi prea mult de întâlnirile din adolescenţa mea, cu prietenii, la o cofetărie sau în parc, când ne mai împărtăşeam şi impresiile despre cărţile citite. Ei, dar să apară în "Casa Citatepedia" şi autorii în persoană, asta depăşea orice speranţă a mea.  Era ca şi când bustul lui Nichita Stănescu, din parcul adolescenţei mele, auzind ce debitam noi la adresa lui, s-ar fi aplecat deasupra noastră si ar fi început să ne spună că suntem nişte mucoase care nu înţeleg "definiţiile filozofico-lirice ale conceptelor fundamentale ale existentei poetului".

Dar asta nu se întâmpla, desigur. Nichita Stănescu a fost un mare literat, ca mulţi alţii prezenţi pe paginile site-ului, care a înţeles că scriitorul este însăşi opera lui, nu un cerber la monumentalele porţi ale creaţiei sale, ca să o apere de toţi "neaveniţii alfabetizaţi". Iar o operă nu se poate apăra pe sine, nu se poate explicita din afara ei însăşi, nu poate străluci în ochii altcuiva decât cei ai cititorului, aşa cum este el.

Dacă pe site, autorii care au citate publicate pot interveni ca să-şi apere genialitatea şi persoana, punându-le pumnul în gură celor care se simt invitaţi să comenteze, ce se fac cu ceilalţi, care-i desconsideră în sinea lor? Probabil, ceea ce nu cunosc nu-i deranjează.

Rămân la părerea că opera unui scriitor nu-i mai aparţine acestuia decât prin drepturile de autor. Odată ce au văzut lumina tiparului, ideile lui intră în alte minţi, care le vor interpreta, le vor da un curs nou, iar la autor cel mult se poate întoarce un gând de mulţumire, de recunoştinţă. Să fim cinstiţi, nici măcar Nichita Stănescu nu are ridicat un bust în conştiinţa fiecărui cititor al său...